ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Discuție în
biroul unui distins diplomat român la Viena. Doctore, (așa ne
spuneam între noi, ca austriecii cu facultate), vine un poet de la
București , i-au dat premiul Herder. Stăncescu, Stoicescu, stai să
văd cum îi zice (ia telegrama „în clar”)… Daaa, Stănescu,
Nichita Stănescu. Îl cunoști? Eu da, el nu mă cunoaște. Te ocupi
tu de de el cât stă aici, tu scrii, ai ce vorbi cu el, ai și
mașină, da? Da.
Era vară, nu mai știu, pe la început,
spre toamnă. În 1975. L-am luat de la gară (venise cu trenul),
l-am cazat la renumitul Sacher Hotel. Nu l-am mai văzut niciodată
de atunci atât de elegant îmbrăcat. Dar și-a scos urgent
impecabilul costum nou nouț abia cumpărat de la București pentru
ocazie, l-a trântit pe pat, am comandat la recepție niște vodkă
și ne-am așezat la vorbă.
Am început cu poezia. A „altora”.
Mult despre Eminescu, despre Arghezi – a schimbat vorba, Bacovia – „drojdie de Eminescu”, Baconsky – idolul meu de atunci, iar
tăcere.
Bătrâne, mi-a zis Jebi (Eugen
Jebeleanu, care luase și el premiul cu doi ani înainte), mi-a zis
să nu cumva să vin cu banii acasă că mi-i ia și-mi dă pe ei
câțiva lei acolo, să-i cheltuiesc pe toți aici. Văd eu cum. Și
așa avea să și facă.
Ieșim să vizităm orașul,
bulevardele, străzile comerciale cu prețurile ca pentru români, îi
arăt de unde să cumpere una-alta. Iar seara bineînțeles în
Grinzig
În dimineața festivității de
decernare a premiilor era emoționat. Te rog ceva, o scurtătură.
Păi știu eu pe unde, ajungem într-un sfert de oră. Nuu bătrâne,
scurtătură, adică să luăm ceva tare, la repezeală. Berea,
vinul, astea nu-s scurtătură.
Am coborât la bar, am luat – el trei
scurtături, eu – una, că eram cu mașina și am mers la
ceremonie.
Era emoționat peste poate, abia a
îngăimat câteva cuvinte banale de mulțumire, n-avea nimic din
inegalabilul „binevorbitor” Nichita („binevorbitor” avea să-i
spună el odată, malițios, lui Paler, într-o „respirare” din
revista „Luceafărul”).
Seara, o mică adunare tovărășească
cu membrii ambasadei și comunitatea românească din Austria.
Adunare crispată, protocolară, noroc de preotul român de la
parohia din Viena, eruditul Gheorghe Moisescu, pentru că ne-am
retras cu el într-un colț. Am venit și eu aici să iau duh, ne-a
spus cu subînțeles. De la tovarășul ambasador sau de la poet?,
l-am întrebat.
Nici aici n-a fost în vervă Nichita,
tot crispat, era clar că nu-i plăceau adunările scorțoase, „organizate”.
În zilele următoare, după
cumpărături. A preferat să meargă singur pe unde-i mai spusesem,
pe unde mai descoperea el câte ceva interesant. Îl așteptam în
camera la hotel.
Venea cu tolba burdușită de jucării
și cu pungi multe – mașinuțe, tancuri, dulciuri, fel de fel de
bucurii pentru micuți. „Pentru copiii lui Gabriela”, îmi
explica. Gabriela Melinescu, marea lui dragoste (una dintre ele) se
căsătorise și se stabilise în Suedia. Alte câteva fleacuri
pentru câtiva prieteni, pentru el nimic.
La fundul sacului, un teanc de fâșii
de hârtie lungi și late având imprimate pe o parte bancnota de 1
dolar. Pe verso, nimic, hârtia albă. Când merg la cineva și nu-l
găsesc acasă, îi scriu aici „Te-a căutat Nichita” și i-o bag
pe sub ușă.
Știi ce fac cu banii? (uitase că se
hotărâse să-i prăduiască pe toți la Viena.) În prima zi mi-a
zis: îmi iau și eu o casă și o mașină și îmi mai rămân și
mie de cheltuială.
A doua zi, după multe alte mărunțișuri
cumpărate și cu bani mai puțini, zice: Nu-mi mai iau mașină, mă
vezi pe mine conducând o mașină?
A treia zi, teancul și mai subțire.
Alte cumpărături, alte planuri. Am casă, ce-mi mai trebuie mie
altă casă.
Programul vizitei se terminase, și
rezervarea la hotel, dar nu se îndura să plece. Bătrâne, hai la
un hotel mai ieftin. L-am mutat la Hotel Bristol, în apropiere. La
mansardă, însă mai ieftin.
În cămăruța de la Bristol l-am
găsit într-o dimineață agitat. Aruncase toate jucăriile și
acadelele cumpărate pe geam și fiindcă se opriseră pe o copertină
înclinată, pusă chiar sub fereastra lui, se străduia să coboare
pe fereastra și să le adune. Se cam clătina, l-am oprit. Eram la
etajul 8 sau 9.
De la Viena a trimis două ilustrate.
Una Gabrielei, în Suedia, cealaltă la București, îngerului său
păzitor Constantin Chiriță, care lucra la CC și îi rezolva toate
problemele și încurcăturile. Uite bătrâne cum îi scriu: Lui
Constantin Chiriță. La CC al PCR. Așa se scrie, cu „la”.
About Post Author
