6 iunie: Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat; Sfântul Cuvios Visarion și viața lui minunată

Iar după ce s-a întors la locul său, și-a dobândit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Și ducându-se adeseori la el și povățuit fiind de învățăturile lui cele folositoare, s-a îndemnat spre viața cea aspră. Și împărțindu-și săracilor și mănăstirilor averea rămasă de la părinți, s-a lepădat de lume și s-a făcut monah. Apoi ducându-se într-un loc pustiu, petrecea în liniște, obosindu-se cu multe osteneli. Și omorându-și trupul cu nevoințe pustnicești, se asemăna celor fără de trup, fiind în trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mânca toată săptămâna, iar alteori petrecea fără de hrană și fără de băutură patruzeci de zile.

Odată, stând în mijlocul unor mărăcini și având mâinile, ochii și mintea îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile și de nopți în rugăciune gânditoare de Dumnezeu, neclintit ca un stâlp, nici mișcându-se câtuși de puțin cu trupul din locul acela, nici gustând ceva în acele zile, nici grăind ceva către cineva, nici dormitând, nici slăbind din neputința cea firească și nici aplecându-și mintea sa spre cele pământești, ci fiind cu totul întraripat de dragostea lui Dumnezeu. Cu ochii cei sufletești privea neabătut spre El, urmând celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit și de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui atâta dar de faceri de minuni, cât și sfinților proroci de demult.

Și s-a asemănat lui Moise; că precum Moise a prefăcut de demult în pustie apele cele amare întru dulceață cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel și Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune și prin însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete. Căci odată, umblând el cu ucenicul lui în pustie pe marginea mării, acesta a însetat de osteneala drumului și de zăduful zilei și zicea către sfântul: „Părinte, îmi este tare sete”. Iar cuviosul, făcând^rugăciune și însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului, ia apă și bea”. Iar ucenicul luând apă din mare cu vasul ce-l purta, a văzut că apa este dulce la gust și rece, ca și cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bând din destul și răcorindu-se, a luat și în vasul său. Și văzând aceasta Cuviosul Visarion, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?”. Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetez iarăși pe cale!”. Atunci starețul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este în tot locul; și, precum aici, așa și în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat”. Iar numele ucenicului era Dula.

Cuviosul Visarion s-a asemănat și lui Isus al lui Navi; căci precum acela biruind oarecând pe amorei, a oprit soarele în calea sa, tot așa a făcut și acesta, căci mergând el cu ucenicul la alt stareț, se apropia soarele spre apus și calea era încă depărtată; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ție, Doamne, poruncește ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău”. Și așa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce a sosit cuviosul la acel stareț.

Cuviosul a fost asemenea și cu Sfântul Proroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, ploaie îndestulată a pogorât din cer pe pământ; și aceasta nu s-a făcut o dată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă și cu prorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărțindu-le cu cojocul lui Ilie, tot așa și acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale și umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul – râul cel mare – îl trecea ca pe uscat și oriunde pe cale întâlnea pâraie, le trecea cu picioarele neudate.

Și petrecând Cuviosul Visarion oarecând în Schit, a fost adus la biserică un om îndrăcit și se făceau rugăciuni pentru el în biserică ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieșea dracul din el, căci era cumplit foarte. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?”. Și unii au zis: „Nimeni nu poate să-l izgonească pe dracul acesta, decât numai avva Visarion; și de-l vom ruga pe el pentru aceasta, apoi nici în biserică nu va voi să vină. Deci să facem așa: El vine de dimineață în biserică mai înainte decât toți, iar noi, apucând înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui și să-i zicem starețului: «Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme!»”.

Și au făcut clericii așa. Și intrând Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om șezând în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit și nu voia să-l gonească din locul lui pe cel ce ședea. Iar după ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareț: „Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme”. Iar părintele apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicându-i: „Scoală-te și te du de aici!”. Și îndată dracul a ieșit din om, gonit prin cuvântul sfântului. Și sculându-se omul, a început a mulțumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit de îndrăcire și s-a făcut sănătos din acel ceas. în acest fel au pornit clericii pe Sfântul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavol, pentru că acest cuvios părinte nu voia să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, și fugea de laudele oamenilor, fiind smerit și socotindu-se pe sine păcătos.

Odată, un frate din schit a căzut într-o greșeală și preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu frații în soborul bisericesc. Iar Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieșit și el împreună cu cel ce greșise, zicând: „Și eu am greșit!”. Într-acest fel a fost smerenia acestui sfânt părinte.

Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, șezând sau stând, primea câte puțin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca fără dormitare să se păzească pe sine totdeauna de cursele vrăjmașului, și le zicea: „Se cade monahului să fie tot ochi ca și Heruvimii și Serafimii; și, când cineva petrece în pace neavând războaie, atunci mai mult să se păzească și să se smerească în fața lui Dumnezeu, ca nu cumva, părându-i-se că stă, să cadă mai cumplit, căci pentru prea marea încredere în sine, mulți s-au dat la război. Și de multe ori, pentru neputința noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca să nu pierim desăvârșit”.

Toată viața acestui sfânt părinte era asemenea păsărilor cerului, pentru că nimic nu a câștigat din cele pământești, nici nu avea chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecând din loc în loc, mergea ca un drumeț rătăcit prin pustie, prin surpături și prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupești, nici de hrană, nici de haine; având pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, cât să nu-i fie trupul gol cu totul. Ziua era ars de zăduful soarelui, iar noaptea de ger. Rareori i se întâmpla vreodată să intre sub vreun acoperământ, ci petrecea ca o pasăre prin munți, iubind singurătatea, ridicându-și mintea spre Unul Dumnezeu și adâncindu-și gândurile într-Insul. Totdeauna îi ieșeau pâraie de lacrimi din ochi și scotea dese suspine din adâncul inimii; și toate zilele vieții lui și le-a petrecut plângând și tânguindu-se.

Și ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat la viața cea neîmbătrânită și a trecut de la plângere la bucuria cea veșnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin. (Doxologia – Viețile Sfinților, ediție îngrijită de Arhimandritul Ioanichie Bălan)