Fabuloasa istorie a salvării Mănăstirii Putna din ghearele sovieticilor în iulie 1940. Autorul: Căpitanul IOAN TOBĂ HATMANUL, arestat după război și condamnat la moarte, apoi deținut politic în Gulag și la Gherla. O ISTORIE INEDITĂ

MĂNĂSTIREA PUTNA SALVATĂ DE UN BRĂILEAN – CĂPITANUL IOAN TOBĂ HATMANUL, în iulie 1940

Născut la Bordei Verde/Plasa Viziru, județul Brăila în anul 1903, este un nume pe care nu-l găsești în cărțile de istorie. Personaj de legendă, despre care nu s-a vorbit înainte de ’89, Ion Tobă-Hatmanul a eliberat Putna vremelnic ocupată de Armata Roșie, în vara lui 1940. Faptele de arme ale Escadronului 25 Cavalerie, comandat de căpitanul Tobă, au fost ținute sub tăcere. Decorat de generalii români și germani în Războiul din Răsărit, brăileanul supranumit „Hatmanul” și „Vânătorul de partizani” a continuat să lupte cu Armata Roșie până la sfârșit, ca ofițer de comando în trupele germane. Întors în țară, Hatmanul a fost condamnat la moarte, apoi predat rușilor, care l-au trimis în Siberia. Salvat de RFG, în anul 1955, a ajuns la Gherla, unde a fost supus unui regim de exterminare. În 1964, când a scăpat din temniță, eroul și-a găsit soția grav bolnavă, iar fiica dată afară din facultate. În anii ’70, i-a trimis o scrisoare lui Ceaușescu. Hatmanul a murit în anul 1979, pe când stătea la coadă la ghișeul CEC…

Pe nedrept uitat de compatrioți, ba chiar și de către brăileni, căpitanul Ion Tobă-Hatmanul (1903-1979), , a salvat, în iulie 1940, Mănăstirea Putna din mâinile Armatei Roșii. Fără Hatmanul, cum era supranumit brăileanul, am fi mers în vizită la Putna cu pașaport.

Situată în apropiere de noua frontieră româno-sovietică – trasată în urma ultimatumului dat de dictatorul Stalin – Mănăstirea Putna a fost ocupată vremelnic de bolșevicii care aveau de gând să acapareze toată Bucovina, în iulie 1940. Doar intervenția în forță a lui Ion Tobă-Hatmanul, comandantul Escadronului 25 Cavalerie, care i-a pus pe fugă pe invadatori – în mai puțin de o oră – a salvat Putna și România întreagă de la o catastrofă mai mare decât aceea care se prefigura.

După salvarea Putnei, căpitanul a fost chemat la arme în Războiul din Răsărit, unde, aflat la comanda unui detașament româno german, a distrus formațiunile de partizani bolșevici pe Frontul din Crimeea. I se spunea „Hatmanul” și „Vânătorul de partizani bolșevici”, pentru că era omul pe care se putea baza o întreagă armată atunci când atacau trupele „roșii”. Iar după 23 august 1944, a refuzat să plece genunchiul, continuând să lupte, până la capăt, împotriva Armatei Roșii, ca ofițer (Sturmbannführer) în trupele de comando „Jagdverband Kommando Skorzeny Sud-Ost” ale celebrului Otto Skorzeny (cel care l-a salvat pe Mussolini din mâinile partizanilor italieni). Mai târziu, avea să-i trimită o scrisoare lui Ceaușescu.

Absolvent al școlii de Ofițeri Activi și Cavalerie, cu studii de Drept – și activând în Armata Română din anul 1925 – Hatmanul a luptat alături de alți voluntari români până la finalul războiului (în Munții Tirolului) împotriva Armatei Roșii. Întors în țară, avea sa fie predat rușilor și închis în lagărele siberiene, de unde se va întoarce abia în 1955. Numai că, ajuns în România, ofițerul fu aruncat direct la Gherla, unde fu torturat și supus unui regim de exterminare, până în anul 1964.

Drama brăileanului care s-a bătut cu rușii pentru fiecare palmă de pământ românesc și care primise cele mai înalte distincții române și germane pentru vitejie pe câmpul de luptă nu a încetat nici după 18 ani de temniță grea. Ofițerul care ar fi preferat să moară luptând decât să-și trădeze poporul și-a găsit soția, Clemance, bolnavă de astm, ulcer și debilitate, iar fetița, Camelia – singurul său copil – dată afară din facultate, pentru „vina” de a fi avut tată pe Hatmanul. După alți ani de suferință, Ion Tobă a primit o pensie de fost ofițer, dar nu de la statul român, pe care-l slujise cu credință, ci de la Republica Federală Germania, pentru că luptase și ca ofițer al Wehrmacht-ului.

Grav bolnavă, în scaun cu rotile, Camelia Greceanu – fiica legendarului ofițer – avea să-și piardă viața în anii 2000, în incendiul care i-a făcut scrum casa. Pe masă, avea portretul tatălui său, Hatmanul – spaima partizanilor bolșevici. Odată cu biata femeie au ars și documentele care mai rămăseseră de la tatăl său.

De pază la mormântul lui Ștefan cel Mare. Incidentul de la Putna, dovedit de martori, dar nu și de arhivele armatei – lesne de înțeles, istoria este scrisă de învingători! – s-a petrecut în iulie 1940, cu puțin timp înainte ca o comisie româno-sovietică să traseze noua graniță, după ce ne fuseseră răpite, în chip barbar, Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța. Pe 26 aprilie același an, rușii ne dăduseră ultimatumul. Satul și Mănăstirea Putna se aflau aproape de granița de nord, iar zona respectivă trebuia să rămână în componența României.

Căpitan de cavalerie, brăileanul Ion Tobă făcea parte din Divizia 25 Infanterie, comandată de generalul Dăscălescu – veteran din Primul Război Mondial. Nota zi de zi în jurnalul său, „Carnetul de bord al Escadronului 25 Cavalerie”, cam tot ceea ce se întâmpla în viața de soldat; așa au ajuns până la noi relatările despre episodul Putna, când România a fost la un pas de a fi târâtă într-un război inegal cu bolșevicii din Răsărit.

În seara zilei de 5 iulie 1940, când se afla încartiruit la Rădăuți, Tobă primi ordin să se deplaseze „în marș galop, în linia întâi, la Gura Putnei, ocupând poziție în fața trupelor roșii”. În noaptea care a urmat, au loc incidente între patrulele românești și cele sovietice și se trag focuri de armă, deși acest lucru fusese interzis, pentru a nu se declanșa un conflict diplomatic și militar. A doua zi, sunt trimise patrule în recunoaștere cu scopul de a menține linia de frontieră, iar în seara aceleiași zile, la ora 20.00, precizează Hatmanul în jurnal, „primesc știrea că satul Putna și mănăstirea au fost invadate de trupe roșii, împănate cu agitatori. După numai un sfert de oră, ordon marș galop spre Putna”.

Escadronul căpitanului Tobă, care avea sub comandă și Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie, ajunge la Putna la ora 21.10. Pânâ la ora 22.00, căpitanul și trupele aflate sub comanda sa „eliberează forțat satul și mănăstirea, iar elementele trupelor roșii sunt dezarmate și aruncate peste linia de demarcație”. Totodată, bravul ofițer instalează o unitate „pentru paza sfântului mormânt al lui Ștefan cel Mare și a odoarelor mănăstirii”. La ora 22.15, linia de demarcație era restabilită, iar ulterior paza frontierei preluată de grănicerii români. Mai mult, în zilele de 8 și 9 iulie 1940, „toate odoarele și tezaurul Mănăstirii Putna au fost încărcate în două camioane și expediate la Mănăstirea Cozia”, pentru a fi puse la adăpost.

Eroul de la Putna, condamnat la moarte. Ajuns pe front, în Răsărit, Ion Tobă a primit porecla de „Hatmanul”, fiind considerat cel mai bun vânător de partizani, trupe paramilitare care atacau din spate unitățile române și germane, în acțiuni de comando. A fost îndrăgostit de o frumoasă femeie-pilot din „Escadrila Albă”, care avea să-l descrie drept un „bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, care avea o uniformă deosebită de-a altor ofițeri – cizme scurte, o bască pe care o purta într-o parte. La brâu, avea un pistol ca al unui cowboy, ținut pe o centură, dar și un cuțit lung. Băieții din trupa lui aveau același fel de uniformă. Erau unul și unul”. Nu e de mirare că brăileanul căpătase cele mai înalte decorații, inclusiv Virtutea Militară clasa I, de Aur, Steaua României, Crucea de Fier și Vulturul german cu spade.

„Cu asemenea ostași, țara e bine păzită; căpitanul Tobă este sufletul ostașilor săi, pe care i-a dus mereu înainte, ca un călăreț viteaz”, declara colonelul Măzăreanu (în 1941), comandantul Regimentului 50 Infanterie. Iar comandantul Grupului Vânători Călări din cadrul Diviziei 4 Munte consemna, în octombrie 1942: „Căpitanul Tobă cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare” (!).

În loc să fie primit ca un erou, la finele războiului, maiorul Tobă (fusese avansat în grad, în războiul din Răsărit) a fost arestat și condamnat la moarte de Tribunalul Militar „Radu Negru” București, în anul 1947. Ziarul „Scânteia” îl descria drept „criminal de război” pentru că fusese vânător de partizani roșii, că fusese trimis, în 1944, de Marele Stat Major al Armatei Române în Germania, la școli, și pentru că a continuat să lupte contra rușilor în uniformă germană, „uneltind”, totodată, împotriva regimului comunist.

Dat pe mâna rușilor, eroul de la Putna a fost aruncat în lagărele din Siberia, pentru ca, în 1950, să fie judecat din nou, de Tribunalul Militar din Sverdlovsk, culmea, tocmai pentru incidentul din iulie 1940, de la granița de nord a României. Condamnat la 25 de ani închisoare, brăileanul va supraviețui torturilor, fiind eliberat în anul 1955, în urma unei înțelegeri între Germania Federală și URSS (prin care soldații și ofițerii germani erau scoși din lagărele siberiene). Hatmanul a scăpat pentru că era considerat ofițer german, altfel i-ar fi rămas oasele în gulag. Numai că, întors în țară, a fost ridicat de Securitate și închis la Gherla, unde a pătimit până în anul 1964.

Scrisoare către Ceaușescu. Epilog… În ziua de 7 martie 1967, brăileanul care a luptat contra rușilor încă din 1940 i-a adresat o scrisoare dictatorului Nicolae Ceaușescu (o copie a documentului s-a păstrat până astăzi, prin strădania istoricului militar Dan Gâju). Maiorul Tobă povestește ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940 („Așa s-au petrecut faptele și așa le relatez, pe cinstea mea de ostaș”) și face mărturisiri pe care, citindu-le, nu poți să nu te minunezi chiar și acum, la patru decenii de la trecerea sa în eternitate.

„În toată activitatea mea de ostaș, nu m-am dirijat decât de problemele țării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, și așa am fost educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera și vocația. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în liniște și respect autoritatea constituită, până la chemare (…) Am luptat împotriva rușilor pentru că aceștia au fost întotdeauna dușmanii neamului meu și, ca ostaș, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă țara”, afirma Hatmanul în document, menționând, de asemenea, faptul că, din 1944, s-a angajat în lupte doar împotriva soldaților sovietici, niciodată contra ostașilor români prezenți pe Frontul de Vest.

Fostul ofițer de cavalerie solicita, cu acest prilej, un pașaport pe o perioadă determinată, ca să meargă în Germania, unde să clarifice drepturile sale bănești (primea pensie de la statul german). Nu se cunoaște un eventual răspuns al lui Ceaușescu la această scrisoare, însă „Vânătorul de partizani bolșevici” n-a ajuns niciodată în Germania.

Faptele de arme din iulie 1940, de la Mănăstirea Putna, pe care Ion Tobă-Hatmanul le descrie în detaliu, nu sunt consemnate în arhivele militare. Le-au dus cu ei în mormânt ostașii care s-au bătut cu rușii, martori la atâtea nenorociri care s-au abătut asupra României, în ultimii 80 de ani. Viteazul ofițer, salvatorul Putnei, și-a găsit sfârșitul în fața unui ghișeu CEC din Brașov (unde se mutase cu familia) în anul 1979, uitat de compatrioții săi. Avea vârsta de 76 de ani.

Despre ceea ce s-a întâmplat la Putna pomenește și Ghiocel Constantinescu, unul dintre sublocotenenții Escadronului 25 Cavalerie, care i-a adresat o scrisoare maiorului Tobă, la începutul anilor ’70, atunci când Hatmanul intenționa să refacă adevărul istoric, pe baza mărturiilor celor care au participat la curajoasa acțiune militară. Iată câteva dintre emoționantele gânduri așternute pe hârtie de veteranul de război: „Pentru noi, acțiunea din zilele de 6-7 iulie 1940 reprezintă onoarea și mândria vieții noastre. La vârsta de 67 de ani, trăiesc cu aceeași intensitate dramatismul ceasurilor hotărâtoare de atunci și fericirea de a fi reușit. Singura recunoaștere a meritelor noastre – și cred că va rămâne singura – a fost lauda generalului Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie, care, vădit mișcat – îți amintești? – ne-a spus: «Bravo, băieți! Fapta voastră va rămâne în istorie!», apoi n-a mai putut continua și ne-a îmbrățișat, având lacrimi pe obraz, el, luptătorul călit în două războaie mondiale. În istorie, acțiunea noastră nu se află consemnată. Am dat, după 1948, zeci de autobiografii. Pe toate le-am completat corect. Dar n-am putut pomeni în niciuna de salvarea Putnei, pentru a evita urmări nedrepte. Istoria se scrie de învingători, care au întotdeauna dreptate…”.

Azi, eroii de la Putna nu mai sunt printre noi, ca să depună mărturie pentru ce a fost. Și nici comandantul lor, brăileanul Ion Tobă-Hatmanul.

Ioan Tobă Hatmanul a devenit ofițer de cavalerie în anul 1925, după ce termină Școala de Ofițeri Activi de Cavalerie (unde este apreciat de către superiori: ”…Element prea bun. Inteligent, vioi, disciplinat si foarte de incredere, autoritar in comanda si chiar sever atunci cand trebuie” – aprecierea comandantul său de escadron din anul al doilea al școlii miltare) in 1925 , având și studii juridice. Datele despre copilăria și tinerețea lui sunt însă sărace.Un portret adevărat și complet al acestui adevărat luptător nu avem. Comuniștii l-au ascuns, noi, cei de după, l-am uitat. El însă se încăpățânează să trăiască în amintirea noastră, știind că, într-o bună zi, memoria să va învia. Îl știm însă ca pe un mare patriot și un anticomunist convins, ca tot corpul ofițeresc de la acea vreme, de altfel.

Iar primul moment în care Hatmanul răsare pe cerul vitejilor neamului este legat de cedările teritoriale, așa cum vom vedea în continuare.

După cum se știe deja, ca urmare a teribiului pact Ribbentrop-Molotov din august 1939, Uniunea Sovietică adresează României în 26 iunie 1940 un ultimatum care prevedea evacuarea rapidă a Basarabiei și nordului Bucovinei.

În jurnalul lui Tobă se relatează faptul că, în satul Putna se găsea în anul 1940, o fabrică de sticlă a unui anume Fischer. Acesta se folosea de serviciile unor angajați din localități ca Seletin, Lapusna, Siret și nu numai, care, după cedarea Bucovinei de nord, urmau să treacă sub stăpânire sovietică, ceea ce îi împiedica pe angajați să ajungă la fabrică unde munceau. Acesta este motivul (”oficial”) pentru care patronul Fischer adresează o invitație trupelor sovietice de a muta bornele de graniță astfel încât satul Putna să intre în componența URSS.

Nu ar părea ca acesta este și motivul real al acțiunii sovieticilor. Știm că sovieticii foloseau ori de câte ori invadau teritorii străine astfel de ”invitații”, pentru a se acoperi în fața legii sau istoriei.

Mai mult, Hatmanul însuși spune că avea ”unitatea într-o permanentă alarmă, deoarece trupele sovietice încălcau frecvent și abuziv noua linie de demarcație”. Iar într-un raport adresat conducerii Diviziei 25 Infanterie, datat 9 iulie 1940, Tobă spune că, de la 28 iunie, de când a părăsit vechea graniță, escadronul său e într-o continuă mișcare, în permanentă stare de alarmă, cu caii tot timpul cu șeile pe ei iar oamenii mereu îmbrăcați. Spre exemplu, pe 8 iulie, la ora 22:00, escadronul pleacă de la Fălcău și Gura Putnei spre Rădăuți, pentru că a doua zi să revină în punctul de plecare. Alte rute de deplasare sunt Burlă – Horodnic – Vârful Câlnic, pe 3 iulie, Vârful Câlnic și Rădăuți, pe 4 iulie, Rădăuți – Voitinel – Gura Putnei, pe 5 iulie. Așadar, asistăm la o continuă patrulare pentru depistarea și lichidarea infiltrărilor sovietice.

Momentul de cumpănă avea să fie însă ziua de 5 iulie. Atunci, aflându-se la masă cu ofițerii din detașament, la ora 20:00, Ioan Tobă primește un telefon de la Divizie, de unde i se ordonă să se deplaseze în marș galop în linia întâi, spre Gura Putnei, și să ocupe poziții pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovu de Sus, față în față cu trupele sovietice. Esacadronul pleacă din Rădăuți și, pe la ora 24:00, militarii acestuia întâlnesc primele patrule de grăniceri întorcându-se din posturi. Câțiva grăniceri aduc o mitralieră Manlicher și cinci cartușe, luate de la un soldat ungur capturat pe câmp. Și patrula sergentului Grosu raportează ciocniri cu trupele sovietice. La ora trei dimineața, detașamentul intră în marș forțat pentru ultimii 34 km pe care îi avea de străbătut până la aliniamentul vizat.

După încă trei ore, cavaleriștii lui Tobă ajung în localitatea Gura Putnei. Aici iau legătura cu căpitanul Vlădeanu din Regimentul 48 Infanterie și cu Serviciul de Intendență al Diviziei în scopul aprovizionării cu alimente pentru oameni și cai. Pe 6 iulie patrulele pornesc spre linia întâi. Căpitanul Tobă ne explică, în amănunt, în jurnalul său, dispunerea patrulelor, după cum urmează: „patrula numărul 4, comandată de sublocotenentul Nicolae Stănescu, la nord de Vicov. Patrula numărul 2, comandată de sublocotenentul Wilhelm Popescu, la sud de cota 467. Patrula numărul 3, comandată de sublocotenetul Nicolae Vassiescu, la nord de satul Fălcău, cu misiunea de a lua și păstra legătura cu trupele roșii, menținând linia de frontieră stabilită de comisia româno-rusă”.

La ora 17:00 sosește la Gura Putnei generalul Dăscalescu care pune la punct detaliile misiunii. Nu va avea, însă, mult timp de gândire, întrucât la ora 20:00 sosește vestea că sovieticii au ocupat satul și mănăstirea Putna, aducând cu ei o mulțime de agitatori comuniști. În consecință, Tobă ordonă unității sale marș galop spre Putna, cu plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu în avangardă, urmat de restul trupelor și de Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie a căpitanului Vladeanu, acum sub ordinele lui Tobă.

La ora 21:10, trupa ajunge la Putna. Urmează o scurtă acțiune de recunoaștere, apoi cavaleria română atacă invadatorii sovietici, eliberând prin luptă satul și mănăstirea. Sovieticii, depășiți calitativ de români, se retrag. Cei prinși sunt dezarmați și aruncați dincolo de linia de demarcație. Agitatorii sunt, însă, arestați. Unitatea alocă trupe pentru paza mănăstirii adăpostind mormântul sfânt al lui Ștefan cel Mare. În următoarele ore, patrule de cavaleriști aduc vestea că, pe toate sectoarele disputate, linia de demarcație a fost restabilită. Doar a doua zi pozițiile vor fi predate din nou grănicerilor. În plus, din ziua de 8 iulie odoarele mănăstirii și tezaurul sunt încărcate în camioane și duse spre păstrare la mănăstirea Cozia.

Iată deci cum a rămas acest altar al românismului în granițele Țării. Fără Tobă și oamenii lui am fi avut nevoie de pașaport pentru a vizita mormântul marelui Ștefan… Iată ce spune despre Tobă și comandantul Zonei de lucru 6-Focsani, înainte de începerea Războiului din Est: „Pe acest om se poate conta în situații dificile, de război. Are un curaj remarcabil. Duce o viață modestă, este educat și manierat. Execută ordinele cu inițiativă și punctualitate”. Ne-am convins de aceste calități ale sale urmărindu-l în acțiune la Putna și Brașov. Nu va face decât să confirme impresia lăsată în țara în cursul operațiunilor împotriva bolșevicilor.

Pe Front, căpitanului Tobă i se vor încredința, așa cum era de așteptat, numai misiuni de importanță deosebită și cu grad sporit de dificultate. Le va duce însă la bun sfârșit cu dăruire și profesionalism, ceea ce îi va aduce numeroase decorații, între care Virtutea Militară, clasa I – de Aur, Steaua României și nu numai. Însuși comandantul Regimentului 50 Infanterie, colonelul Mazareanu, în rândurile căruia Tobă luptase în 1941 ne spune astfel :

„L-am repartizat la Compania de cercetare și l-am trimis pe front, unde va executa, pentru început, misiuni de siguranță. A luat parte la luptele de la Padurea Leului, apoi, prin Vărzărești-Popovca până la Limanul Nistrului. Prin felul cum și-a condus Compania de cercetare, de la 16 iulie la 24 iulie, m-a indreptățit să-i dau comanda unui detașament, Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan”. Căpitanul Ioan Tobă a fost viteaz. Valoarea lui insăși ca luptator se evidentiaza la atacul satului Popovca, din zilele de 23 si 24 iulie 1941 când, datorită acțiunii lui, am știut ce am inainte, pe flancul stang, dar, mai ales, mi-a facut siguranșa stangii, deoarece „Detasamentul Colonel Poenariu” era tocmai pe Nistru și mai inapoi. Căpitanul Ioan Toba a fost sufletul ostașilor sai, pe care i-a dus mereu înainte, cu avant, s-a dus ca un calăreț viteaz. Cu începere de la 24 iulie a luat ființă Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan” compus din Compania Cercetare, o companie pușcași, o companie pionieri și o grupă Breda, care a continuat acțiunea de urmărire a inamicului și mi-a facut siguranță pe stanga, pe directia Olănesti pana la Limanul Nistrului-Gura Roșie. Pentru avântul și bravura lui l-am propus la decorare cu ordinul „Steaua Romaniei” clasa a V-a cu spade și panglică de virtute militară. … In concluzie, căpitanul Toba Ioan este un ostaș viteaz, cu care se poate mândri arma din care face parte. …Cu asemenea ostași viteji, cum este el, hotarul țării va fi bine pazit.”

Îndeplinind, pentru o scurtă perioadă de timp, funcția de comandant al Cartierului Comandamentului Militar Odesa, Tobă se remarcă prin „…Firea îndrăzneață, temperamentul în continuă mișcare, spiritul de aventură fac din căpitanul Ioan Tobă prototipul călărețului care nu se vrea decât singur, și cât se poate înainte. Nu este omul pe care să-l obligi la o muncă statică, stabilă. Este ofițerul căruia să-i dai însărcinări limitate și precise. Oricare va fi riscul pe care acestea l-ar comporta ești sigur de rezulttul cel mai bun dacă a fost însărcinat căpitanul Tobă. La acest ofițer, dacă-i cunoști firea și-l utilizezi ca atare, nu există – nu se poate!”.

Iată-l și în altă poziție ocupată, tot pe front: „Căpitanul Tobă Ioan a fost trimis de Armata a 4-a să umple un gol în cadrele Detașamentului 1 Asalt. Ținuta sa războinică, temperamentul său, dorința sa nestăpânită de a se bate mi-au dat de la început încredințarea că am un comandant pentru situații grele. Îndârjirea sa de a instrui pentru lupta unitatea să de asalt și a-i forma spiritul de sacrificiu a câștigat trupa și ofițerii. Trimis să recunoască condițiile de trecere peste Valea Srilioiu-Liman, și-a făcut o plăcere din a înfrunta în picioare focul inamicului. Are mari calități de om de război. Fiind în pericol, îndrăzneț fiind până la temeritate, antrenează pe cei din jur cu temperamentul său de aventurier din alte vremuri.”

Iar comandantul Grupului Vânători Călări, din cadrul Diviziei 4 Munte, în care Hatmanul a scris istorie cu sângele inamicului confirmă că acesta „cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare”.

Căpitanul avea și o relație foarte apropiată cu subordonații săi, în ciuda unei anumite apetențe solitare. Nu numai că îi admirau calitățile de războinic, dar îl simțeau pe Hatman aproape de sufletul lor, astfel că, atunci când, pe 14 mai 1942, când, în cursul unei operațiuni în Munții Iaila, la cota 1032, a fost rănit de focul inamic, sublocotenenții Ioan Boeriu și Dumitru Mosora i-au compus un cântec ce va ajunge inclusiv în publicațiile de război germane, evident după traducere. El sună astfel:

„Ne am întors din drum spre țară/ Să luptăm și n munții Crâm/ Și să ducem sfânt stindardul/ Până n ceasul ce murim./ Misiunile primite,/ Să luptăm cu dârzi dușmani,/ Le am îndeplinit cu cinste/ Și prin munți, la partizani.// Pentru Cruce, Neam și Tronul/ Vom despica mări și zări,/ Căci noi suntem Escadronul/ Patru Vânători Călări.// Să trăiască Escadronul/ Care a dat atâți Eroi,/ Să trăiască și «Hatmanul» –/ Cel mai mândru dintre noi.”

Îl va ajuta sprijinul camarazilor săi să se însănătoșească și să se întoarcă în mijlocul lor. Va comandă, însă, începând cu 1943, un detașament mixt, romano-german, destinat operațiunilor antipartizani, la cererea expresă a generalului Auleb. Cu atât mai mult este de remarcat respectul de care se bucura Hatmanul, cu cât se știe că germanii erau, în general, sceptici față de capacitățile militare ale aliaților și preferau să comande ei înșiși unitățile mixte.

Iar dovada faptului că încrederea generalului Auleb nu a fost înșelată o găsim în jurnalul lui Tobă și în documentele păstrate. Astfel, pe 22 iulie 1943 generalul german îi dă o notă „excelentă” pentru o misiune împotriva partizanilor, pentru a-l trimite imediat într-o nouă operațiune.

Peste câteva zile doi militari din subordinea sa, sergentul român Ion Mara și caporalul german Fritz Weber vor primi Crucea de Fier, clasa a II-a, ceea ce ne demonstrează încă o dată meritele acestora. Hatmanul este însă, din nou, rănit de o sârmă pusă de-a curmezișul drumului de către partizani, care, însă, îi aduce acordul generalului Avramescu pentru decorarea cu ordinul Mihai Viteazul. Acesta va rămâne, însă, singurul ordin pe care în final nu îl va obține…

Luna august îi aduce propunerea pentru avansare în gradul de maior, la excepțional, ca și Vulturul german cu spade. Urmează noi operațiuni împotriva partizanilor, care dau dovadă de o organizare foarte eficientă a legăturilor cu populația.

Văzând meritele căpitanului Tobă împotriva gherilelor din munți, sunt de părere este locul pentru câteva considerații despre lupta împotriva partizanilor sovietici, pentru a nu lăsa episoade mai puțin plăcute, dar care nu pot fi evitate în timp de război, să arunce vreo umbră asupra acestui erou.

Acești partizani sovietici nu erau țărani oarecare ce au pus mâna pe arme și s-au refugiat în munți. Departe de aceasta. De fapt, cei mai mulți ucraineni în special, dar și ruși, priveau cu optimism sosirea trupelor române, care punea capăt înfometării impuse de Stalin și persecuțiilor comuniste. Partizanii erau, de fapt, în mare parte, trupe speciale ale NKVD, antrenate dinaintea războiului pentru acest tip de luptă, beneficiind de tehnică și muniții ascunse din timp, foarte eficienți în organizarea și conducerea unor astfel de lupte, dar și în stabilirea și mentinrea legăturilor cu populația care, de cele mai multe ori de frică, îi ajută. Metodele folosite de acești luptători nu aveau nimic în comun cu legile războiului sau cu lupta convențională. Desigur, în acest context, au existat și execuții în rândul populației civile care susținea partizanii sau se alătura acestora însă există, oare, o altă metodă de a menține ordinea într-un teritoriu în care bolșevicii aveau încă o mare influență, în ciuda retragerii din fața trupelor germano-române? În orice caz, în astfel de condiții, toate armatele lumii din toate timpurile acționează la fel…

Pentru a destinde, însă, atmosfera voi mai relata un episod deosebit din timpul operațiunilor din Crimeea. Astfel, într-o bună zi, duminică fiind, Hatmanul primește vizita prietenei sale, Stela Huțanu și a colegei sale, Mariana Drageșu, ambele aviatoare în Escadrila Albă. Căpitanul Tobă le propune un tur al regiunii într-o mașină germană de teren. Cele două aviatoare îi descriu costumația inedită: pantaloni din piele de capră, un lanț la gât de care atârna un medalion cu cap de mort, automatul pe umăr. Călătoria nu avea să fie, însă, una liniștită. În drum spre Karasubasar, partizanii deschid focul asupra mașinii. Deloc impresionat, Hatmanul, care până atunci călătorise pe scara mașinii, le spune că „A, zonă e ușor nesigură” și trage câteva rafale de automat înspre locul de unde porniseră împușcăturile.

Ajunși la destinație, căpitanul le arată invitatelor un depozit întreg de arme confiscate de la sovietici (ce spuneam despre partizani?!?) și încearcă una, trăgând o rafală care perforează peretele camerei. Un punct de atracție este și tehnică radio, cu ajutorul căreia transmit mesaje de propagandă și dezinformare. La întrebarea Marianei legată de ce le face partizanilor prinși, Tobă răspunde, mai în glumă, mai în serios: . „Le tai urechea!” „Care ureche?”, întreabă Mariana. „Urechea stângă!”, răspunde, zâmbind, căpitanul de vnatori. Urmează o petrecere de bun venit, cu un vițel pus la frigare, ce le alungă domnișoarelor spaimele de peste zi.

Vremurile bune nu aveau, însă, să dureze prea mult. În seara zilei de 23 august 1944, Tobă se afla, împreună cu o parte din băieții săi, la un curs de vânători de care, în Germania. Ieșind de la o piesă de teatru, aceștia aud un comunicat teribil: trupele aliate sunt în preajma Parisului, sovieticii lansaseră două operațiuni importante, în sudul Basarabiei și pe direcția Chișinău-Iași. Întreg universul lui Tobă se prăbușește.Hatmanul afirmă, în discuții și în jurnal că, pentru el, singura cale dacă bolșevicii cotropesc țară este în munți, ca partizan. Abia în seara zilei de 24 află însă, exact, ce s-a întâmplat în țară, fapt ce aduce o confuzie totală în sufletul căpitanului. Să-i dăm chair lui cuvântul: „Dar ce aud nu mi vine a crede. Rușii au ajuns la Roman și Galați. Și Mareșalul înlăturat, Regele trădează și fuge, armata în revoltă, guvern comunist etc. Nu mai înțeleg nimic! Se învârtește totul și în capul meu este haos. E grozav! De ce lipsesc eu acum, în momentele cele mai grele, de lângă ai mei? Ce pot face? Plec la Berlin mâine, direct la atașatul militar. Ce o fi în țară? Ce fac ai mei, rămași la discreția valurilor? Ora douăzeci și patru. Nu pot dormi.”

Ostaș și anticomunist, Hatmanul nu poate lupta de partea sovieticilor, pe care mai ieri îi vâna în munții Crimeii. Primește, deci, să lupte în Armata Națională, ce se formează la Viena. Actul este însă motivat doar de patriotismul și sentimentul solid și curat de dragoste de Tara, alături de datoria ostășească și de aversiunea față de comunism. Nu poate fi vorba despre vreo afiliere legionară. Să ne aducem aminte episodul Brașov. De altfel, ne-o spune singur: „Dăm angajament că vom lupta numai pentru libertatea României. Primesc. Mă așez să mă pregătesc iar de luptă. Cumpăr cizme și manta de piele. Apoi pun la spălat rufele și mi fac bagajul de drum spre front. Cine știe în ce grea situație vor fi dragii mei în țară! Mi se strânge inima de dragă mea Clemence, de dulcea mea Liișor și de scumpii mei părinți. Ce o fi cu ei, ce or fi făcând? Dă Doamne să fie bine, să i găsesc măcar un ceas sănătoși, apoi pot muri! Zi grea, ziua răscrucilor și nădejdilor distruse de imensul necunoscut ce ne așteaptă. Una știu și m am hotărât: să lupt. Nu e timp de lăhuzit când numai cu fapte de arme se poate scrie istoria. Ce mi rămâne de făcut? Decât să ajut țara, iar de nu, „moarte eroică”!”

În preajma capitulării Germaniei, se gândește la retragerea în munții din Austria, unde se afla în momentul respectiv, spre a aștepta acolo ofensiva sovietică. Pe 13 iunie 1945 pleacă, însă, cu căruța spre țara, de la Viena, fără să știe cum și dacă va ajunge să mai vadă măcar o dată pământul României. Sosește însă pe 8 iulie. Ce găsește aici știm. Cum este primit urmează să expun.

V-ați aștepta ca un astfel de erou să fie primit cu toate onorurile cuvenite în țară pentru care și-a riscat viața. Nu a fost însă așa. Țara se schimbase. Între timp, se instaurase puterea comunistă. Eroii vremurilor trecute nu mai erau apreciați. Societatea nouă avea alți eroi…

Așa că Hatmanul este urmărit de organele de securitate încă de la sosirea în țară, în scurt timp fiind confruntat cu primul proces. Este însă achitat dar la al doilea proces intentat de autoritățile comuniste nu va mai scăpa.

Predat autorităților sovietice (rușii nu îl puteau ierta pentru faptul că i-a fugărit prin munții și pădurile Crimeii) este condamnat la moarte, dar pedeapsa îi va fi comutată în închisoare pe viață.

Trimis în imensitatea Arhipelagului Gulag, îl vom regăsi, spre exemplu, în închisoarea Dubrovlag, la Iavaș și prin alte colțuri ale cumplitului sistem concentraționar sovietic. Nu se va întoarce în țara decât în 1955, odată cu ultimii prizonieri germani (doar câteva mii rămași în viață, din sutele de mii capturați), după o intervenție personală a cancelarului Konrad Adenauer pe lângă autoritățile din URSS. Iată deci că germanii, deși aveau acum un alt regim, democratic, nu i-au uitat pe cei ce au luptat alături de ei.

Nici în țară nu va fi însă liber. Aproape 10 ani din viață va petrece la Gherla, fiind eliberat abia în 1964, cu ocazia amnistiei. Viața lui nu va mai fi, însă, niciodată, ca înainte. Regăsește acasă o soție, Clemence, consumată de 18 ani de șicane și care a trebuit să-și susțină singură familia, beneficiază de o pensie infimă, în ciuda eforturilor pe care le face de a se bucura de anumite drepturi din partea statului german. El însuși spunea: „Mai bine muream pe front… Și eram erou!”…

Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităților comuniste. Viața este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziționează locuință în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soției sale, care îl plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se așează pe el, stând acolo 2 ore încheiate, cât durează percheziția. Nu-și pierde însă speranța. Scrie scrisori peste scrisori. Încurajat de atitudinea ostilă față de sovietici a lui Ceaușescu îi scrie acestuia, cerându-i clemență. Nu primește nici un răspuns. La 72 de ani îi scrie Patriarhului BOR, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nici aici nu are mai mult succes.

Uitat de toată lumea, mai puțin de familie și Securitate, nedorit de nimeni în țară pentru care și-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârșește, în anul 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC. Un sfârșit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăți pe care puțini le-ar fi suportat. Așa cum am zis și la început, memoria lui este, însă, vie, deși trăiește, la rândul ei, de pe o zi pe alta.

Avem sacra datorie să o perpetuăm, pentru că fără eroi nu avem trecut. Iar fără trecut nu avem nici viitor!

Daniel Siegfriedsohn