Valerian Stan: Nu mi-e frică de instanța supremă

Am mai scris, aproape nimic mai rău ca un judecător fără frică de Dumnezeu. Deși din rânduială dumnezeiască el a pus să facă dreptate, unul ca acesta poate să distrugă destine umane din proprie rea-credință ori din ingerințe superioare; ingerințe cu care un asemenea judecător se amăgește că, fiind „superioare”, l-ar putea apăra până și în fața Dreptului Judecător (dacă El va fi existând cumva). O noutate absolută a sistemului judiciar din România din ultimele aproape opt decenii – de după instalarea comunismului, și apoi și a pretinsului post-comunism de după Decembrie 1989 – o constituie faptul că instanța supremă revendică, public și inechivoc, nici mai mult nici mai puțin decât „apărarea independenței în lucrările și atribuțiile sale de orice fel de intruziuni și influențe, în primul rând din partea puterii politice”.

Mai mult, ICCJ asumă un trecut în care, față cu intențiile lipsite de probitate ale clasei politice din epocă (anii 1860), instanța supremă Îl invoca pe Dumnezeu ca unică și supremă autoritate în fața căreia avea a da seamă. Citez de pe portalul actual al ICCJ: „Angajamentul luat atunci de plenul Înaltei Curți, prin poziția poziția sa publicată în Monitorul Oficial din 11 februarie 1863, se constituie într-un legat testamentar, valabil și astăzi: ”. Așadar justiție independentă, nesupusă decât lui Dumnezeu.

Sublim crez!

Ar fi fost posibil așa ceva sub Ceaușescu, Iliescu și Băsescu? Sub doamna Livia Stanciu? Realitatea de azi să fie posibilă, oare, și pentru că instanța supremă este condusă de trei ani de o judecătoare victimă ea însăși a justiției fără Dumnezeu din anii lui Traian Băsescu? Dar, mai presus de toate, noul crez al instanței supreme se regăsește el și în hotărârile judecătorilor săi?Personal am un răspuns, cu care voi reveni, pentru cazuistica pe care am reușit s-o monitorizez în ultimii doi, trei ani – ca persoană care de peste două decenii face asemenea lucruri cu privire la principalele instanțe din țară. Dar un răspuns am și cu privire la propria-mi cazuistică de la ICCJ (și desigur nu doar de la ICCJ). Iar pentru că până acum am scris deja suficient despre dosarul vizând abuzul fostului general Stănculescu, care m-a trecut în rezervă în urmă cu 32 de ani, dosar care peste puține zile își așteaptă deznodământul, voi spune doar că experiența mea de până la această oră infirmă în bună parte sinceritatea admirabilului crez al doamnei judecătoare Corina-Alina Corbu și al colegilor ei. Și o spun cu sabia lui Damocles de-asupra capului. Pentru că, după cum observ că stau lucrurile azi pe la noi, numai lui Dumnezeu și mie nu ne e frică de Dumnezeu; ca să-l parafrazez pe Paul Goma, care cu securiștii la ușă, îi scria dictatorului gângav că în România numai ei doi nu se temeau de Securitate.